Moarte interioară

Momente ca cel de acum când toți din jurul tău îți par a fi dușmani, dar cine știe, poate chiar sunt. Cu fiecare moment care trece simt că înnebunesc din ce în ce mai mult și îmi vine să sparg geamurile cu pumnii numai ca să mă simt bine după. Atmosfera a devenit din ce în ce mai încinsă și nu văd lucrurile mergând pe un drum prea bun. Vrei doar să ai o viață normală, fără stres dar totu-i doar un vis pufos și roz. Nimic nu e așa cum ți-ai dori, întotdeauna o sa se întâmple ceva care o să strice tot și acel ceva nu își va mai avea rostul deloc. Urăsc să îmi aduc aminte, urăsc să înfrunt asemenea ființe, urăsc că trebuie să trăiesc cu ele zilnic. Viața mea devine un calvar în adevăratul sens al cuvântului. Tot ceea ce-mi doresc în momentul de față este să dispar în umbră și fum, iar doar amintirea să-mi fie comemorată. Câteodată doar o simplă vorbă e de ajuns să îți întoarcă lumea cu susul în jos și când vezi că nimeni nu stă și luptă lângă tine, îți ridici multe semne de întrebare. Ai vrea să distrugi persoanele respective cu propriile mâinii, dar respectul față de ele le ține-n frâu. Doar o lacrimă se mai așterne pe obrazul celui care scrie aceste rânduri și care probabil nu mai are mult până o să ajungă în pragul nebuniei și o să dea bir cu fugiții pentru că totul devine prea copleșitor, i se face scârbă de tot și toate. Doar un moment de liniște sau poate chiar o viață plină de liniște, dar la urma urmei, noi cerem mult prea mult. Nu mai mănâncă, nu mai doarme, tot ce vrea e să scrie, să scrie, să tot scrie...Numai când o privește în ochi, o scârbă imensă îi acaparează sufletul și parca ar face totul doar pentru a dispărea din peisaj. Urăște ceea ce odată ia fost drag și se jelește pe sine pentru mizerabila viață pe care o deține..