Impresii destrămate

Îţi pasă? Ţi-a păsat vreodata sau este doar imaginaţia ta care îţi joacă feste? Bună întrebare. Oare vei putea afla cât mai curând răspunsul? Îndoială profundă. A existat măcar un sâmbure de adevăr în tot ce ai spus sau nu te-ai gândit? Greşeli facem cu toţii, dar se pare că unii dintre noi nu ştiu să accepte o respingere, să o găsească ca pe un nou început. Toţi aspirăm, plini de mândrie, în idei abstracte şi total inadecvate. Ne dorim totul când defapt primim nimic. Ne ascundem după nişte măşti virtuale crezând că momentul este tot ce contează când defapt el o ia razna eliminând orice cale de întoarcere. Avem pretenţii de la ceilalţi că ne vor satisface în toate, că ne vor pune lumea la picioare, că noi suntem acel centru al lor. Ne înşelăm amarnic. 
Afară e furtună, geamul se deschide trântindu-se puternic de perete trezind până şi cea mai minusculă moleculă din om. În odaie pătrunde un frig apăsător care, atingându-ţi pielea, îţi produce un fior de nedescris. 
Te-ai gândit că nimic nu este ceea ce pare? Că totul în jurul tău se joacă cu tine? Parcă şi timpul are momente când îţi râde în faţă. Încercăm să le controlăm dar nu prea reuşim. Încercăm totul să controlam şi sigur o să dăm greş. Doar o melodie lentă cântă pe fundal parcă încălzind atmosfera. Ciudat sentiment pare a fi!
Şi totuşi spunem că acel ceva este al nostru şi că nimeni nu o sa ni-l poată lua vreodată. Stau şi mă gândesc o dată, de două ori şi văd că nimic nu este adevărat. Până nici cele mai dragi fiinţe, acele persoane pe care noi îi numim părinţi, nu mai sunt ceea ce au fost odată. Totul este aiurea la ei, de la comentarii până la tonul vocii, când vorbeşti prea încet spune că de ce eşti sictirită şi ironică, când vorbeşti mai tare îţi scot ochii că de ce te răsteşti. Nimic nu le mai convine. Eu una simt că cedez psihic. Eu nu pot să tac şi să înghit, eu comentez dur, fie că îi place, fie că nu. Plesniri verbale care au lăsat sechele, acele cuvinte care dacă le analizezi mai bine, îţi vei da seama că nu sunt doar nişte vorbe spuse la nervi, ci sunt o realitate care mi-a fost aruncată în faţă. Da, poate sunt un dezastru şi nu prea ascult dar totuşi, nu-mi place să mă repet. Spun totul pe faţă şi nu mi-e ruşine de lucrul ăsta. Poate sunt o piedică în viaţa lor, în multe privinţe, dar niciodată nu m-am simţit mai mizerabil decât ieri.
Niciodată nu am stat să mă gândesc cum ar rezista altcineva în postura mea pentru că 100% n-ar face-o. Cu toţii avem limite şi devenim destul de irascibili când se ajunge acolo dar, eu spre deosebire de alţii, nu încep să-mi vărs amarul pe cine prind, ci, pur şi simplu, prefer să devin pe moment imună la anumite lucuri că aşa este cel mai bine.
Nu vreau să fiu poftită unde nu sunt dorită şi nici acceptată doar de dragul cuiva. Sunt o fiinţă umană ca şi tine, din carne şi oase, cu defecte şi calitaţi, comentatoare de zor sau doar somnambulă, care îşi trăieşte viaţa după felul în care şi-l face. End of story!