Jurnalul de după-amiază

   Ora 5:40 după-amiază. „Totul este simplu, este frumos și unic în felul său. N-am nevoie de fițe când pot transforma ceva mic în ceva grandios ce merită avut.” mi-am spus eu. Mi-am dat seama ca tot ceea ce vorbesc și tot ceea ce scriu nu este decât o replică a subconștientului meu. Bat drumuri și căi și de multe ori nu primesc răspunsuri la întrebările pe care le cer. O fi prea greu sau pur și simplu lenea e prea mare? Good question.
    Ninge și zăpada iar s-a așternut ca o pătura pe asfalt. Sunt momente când e așa de bine să stai în casă la căldură, bând un ceai cald și privind cum curge neaua deasă. Priveliștea e albă, totul e alb, iar sufletul e și el alb.
   Aveam un moment în care tot ce vroiam sa fac era să lenevesc și să-mi pun gândurile pe o bucată de hârtie și asta am și făcut. Am început să-mi scriu în jurnal, să scriu tot ce-mi trece prin cap. De la cea mai mica mișcare a unui bătrân pe stradă până la cea mai întortocheată întrebare posibilă legată de umanitate. Aveam impresia că totul era așa de special, că acel moment le acoperea pe toate încât aș fi vrut să opresc timpul în loc și sa-l aștern în bibliotecă. 
    Începutul relatării din jurnal sună cam așa: „ Dragă jurnalule, aș vrea să pot fugi în lume fără să-mi fie frică de nimic, să pot sa calc pe pământ sfânt fără a mi se impune reguli, să pot îmbrăca veșmânt simplu dar special datorită trecutului, să pot închide ochii știind că la deschiderea lor totul va capăta într-un final sens. Viața nu ține de noroc sau destin, ci de aflarea ta la locul și momentul potrivit. Bazându-te pe destin nu faci decât să calci pe urmele greșite ale unor oameni ale căror scop în viață nu le era de găsit. Frumusețea vieții este că e învăluită în mister, iar dacă aceasta ne-ar fi aruncată în față cu toate aspectele sale, nu s-ar mai putea numi viață deloc. Te trezești și deschizi ochii, totul capătă o nuanță. Așa cum colorate-ți sunt gândurile, atât de neagră-ți poate fii inima”. 
  Ora 8 și 15 minute, ninsoarea încă era prezentă și ea tot în pat stătea, cu o carte-n brațe și cu țigarea-n mână. Se uita pe tavan. Nu se gândea la nimic anume, ci doar scormonea prin fiecare sertăraș al minții sale. „Viața este ca o țigară, și la fel și experiențele de zi cu zi. Totul se duce din doar câteva fumuri. Așa și umanitatea se dezintegrează din om lăsând în urmă doar un schelete rece și ignorant. Superficial.”